Că să te descriu trebuie să te abandonez.
Să nu îmi pese de tine sau oricum să renunţ, să te părăsesc.
Mă faci să mă simt bine şi îmi este teamă de acest lucru. Îmi este teamă căci binele vrea să fie savurat, însă tu mă îndepărtezi de el. Iar apoi, coborând în bine,
te privesc, sau vorba vine, încerc să te descriu.
Binele de care nu te bucuri este cel mai frumos. El nu are limite.
Un bine când îl descrii, îl pierzi. Sau se diminuează oricum.
Tu eşti singura ferită de diluare, mereu pură, atotsuficienta.
Mi-e greu să scriu pe măsură ce mă cuprinzi.
Mi-e greu să scriu când scrisul în sine e atât de murdar.
Ce ironic cum, chiar şi prin dorinţe, uneori răsari!
Uneori când nu ne este cu putinţă împlinirea lor, alte ori
când ni le satisfacem. Ca la sfârşitul unui gând.
Aş fi vrut să te scriu, poezie, dar mai bine fac nişte yoga.
(Această nu este nici poezie şi nicidecum proză, ci doar ceva ce nu am scris..)
